Ești obosit(ă) nu pentru că muncești mult…

ci pentru că te împarți greșit.

Echilibrul începe cu felul în care comunici.

­

Echilibrul care nu se măsoară în jumătăți

Sunt serile în care apăs butonul și lumina laserului se stinge...

Se face liniște în cabinet... dar în mine, nu mereu...

Rămân acolo decizii neterminate, gânduri care nu și-au încheiat rotația, întrebări care n-au avut timp să se așeze...

Și-apoi apare acel gând pe care l-am învățat să-l purtăm ca pe-o vină: „Am dat destul azi?”

...sau poate: „Am luat prea mult?”

Alteori... plec mai devreme.

Fără remușcări pe hârtie, dar cu vinovății în piept. Pentru că, vezi tu, echilibrul ăsta de care tot vorbim nu vine gratis. Ni s-a spus că trebuie să fie...

...jumătate muncă, jumătate viață...

...jumătate din tine aici, jumătate din tine acolo...

Dar ce fel de viață trăiește un om rupt în două?

Poate că adevărul e altul. Poate că echilibrul e, de fapt, un dans între masculin și feminin... între a face și a fi... între a structura și a simți...

Și cum ar putea un bărbat să fie 50%? Sau o femeie?

Jumătăți de prezență? Jumătăți de dor?

Ne-am străduit să fim corecți. Simetrici. Egali.

...și-am uitat să fim întregi.

Poate și de aceea lumea s-a dus, încet-încet, de la „el” sau „ea” la „ei”...

Nu ca să complice limbajul, ci ca să exprime ceva mai complex decât au putut duce cuvintele noastre...

Un întreg care cuprinde.

Echilibrul nu se trăiește în procente fixe, ci în acorduri vii.

Azi poate fi 70% muncă, 30% personal... Mâine invers...

Important e ca procentul să nu fie impus, ci asumat...

...

Poate că proporția ideală nu e nici 50/50, nici o împărțire fixă, ci o armonie inspirată din natură – ca secțiunea de aur.

Acel 61.8% la 38.2% care apare în cochilia unui melc...

...în spirală...

...în frunza unei ferigi...

...în galaxiile de deasupra noastră.

Nu o egalitate, ci o curgere... o dezvoltare echilibrată.

O spirală vie, în care viața profesională și cea personală cresc una din cealaltă, fără să se excludă.

Și noi, în stomatologie, o folosim...

În designul unui zâmbet... în proporțiile feței... în felul în care reconstruim frumusețea unei arcade...

De ce n-am aplica aceeași logică și în viață?

Să nu mai căutăm jumătăți perfecte... ci un întreg armonios...

Un ritm interior care face ordine... nu o aritmetică care creează vinovăție.

...

Dar orice echilibru... oricare ar fi el... are un fir invizibil care îl ține: comunicarea.

Cu ceilalți...

...și cu tine...

...cu părțile tale care, împreună, creează întregul.

Nu vocea tatălui sau a mamei...

...nu ecoul bunicului, al fratelui, al prietenilor sau al profesoarei care ne-a spus cândva că „nu o să ne ajungă niciodată timpul”.

Ci vocea noastră.

...

Poate că aici începe și cursul pe care l-am pregătit.

E despre a învăța să comunici cu pacienții... cu echipa... și, mai ales, despre cum să rămâi în echilibru, comunicând cu tine.

Acea voce care, dacă e sinceră... blândă... și prezentă... poate ține o viață întreagă în armonie.

...

Și poate că aici începe, de fapt, tot...

Dintr-un acord interior...

Dintr-o comunicare autentică...

Dintr-un „Cum îmi e azi, cu adevărat?” rostit fără rușine... fără mască... fără teamă.

...

Și dacă echilibrul tău nu ar fi un ideal de atins... ci o întrebare de pus zilnic...

„Ce ai nevoie azi ca să te simți întreg/întreagă?”

Cu tot ce sunt,
Răzvan